|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
„Copilul teribil al Frantei” – cum este supranumit Rimbaud – a trait putin si a simtit mult. „La ani saptesprezece, nu prea esti serios,/ Lasi balta, intr-o seara, si tapi si limonada,/ Ba chiar si cabaretul cu lustre, zgomotos!/ Te duci sub teii-n floare-nsirati pe promenada. ” – avea sa recunoasca, in versuri, tanarul care a inteles foarte devreme, ca nimeni altul, ca poezia este despre realitate. Dupa ce „a sarit” o clasa dovedind o sete de cunoastere remarcabila, a debutat la cincisprezece ani cu trei compuneri, in versuri, in limba latina, din care una i-a fost premiata. Un an mai tarziu, Rimbaud fuge de-acasa, din Charleville, si ajunge la Paris. Este arestat in gara, eliberat dupa cateva zile, se va intoarce in Charleville si mai fuge o data.
Ambele experiente nu par sa-l fi marcat in niciun fel, pentru ca, intre timp, transcrie 22 de poezii intr-un caiet destinat lui Paul Demeny, poet si prieten cu profesorul Izambard care-l incurajase pe elevul Rimbaud sa scrie si sa publice. „La sapte ani, baiatul isi faurea romane/ Despre paduri si tarmuri cu soare, si savane/ Si despre-a Libertatii imens desert! Citea/ Reviste ilustrate, din care ii ridea/ Cite-o italianca sau cite-o spanioloaica.” – sunt cateva versuri ce apartin uneia dintre cele 22 de poezii. „Romanele” la care se refera Rimbaud aici nu sunt viitoarele proze scrise, ci scenarii despre o realitate posibila pe care tanarul poet va dori neaparat sa o cunoasca in toate formele, de la firesc pana la inuman.
In „Lettres du Voyant”, la saptesprezece ani, Rimbaud isi expune teoria despre poezia vizionara si trimite scrisorile profesorului Izambard si lui Paul Demeny. Dupa o luna ii cere lui Paul Demeny sa-i arda toate poeziile, dupa care ii scrie lui Verlaine si-i trimite si cateva versuri. Verlaine, surprins, il cheama la Paris. Intalnirea dintre cei doi poeti avea sa le schimbe amandurora si versurile si destinele. Rimbaud s-a nascut sa observe, sa cerceteze si sa experimenteze. Pentru el tot ce era nou devenea, brusc, interesant, ii capta atentia si nu mai putea fi oprit. Felul lui de-a fi, un fel de „hai sa ne jucam de-a viata”, un amestec exploziv de fenomenal cu irational, nu si-a gasit locul nici in poemele ce aspirau spre armonie si candoare si nici in viata personala, de „poet blestemat”, total opusa creatiilor sale. Dupa o cearta cu Rimbaud, nici prima si nici ultima, Verlaine, ajuns la capatul rabdarii si beat crita, trage asupra lui Rimbaud doua gloante si-l raneste la bratul stang. Rimbaud acuza, Verlaine este inchis pentru doi ani la Mons, timp in care va primi de la Rimbaud, un exemplar din „O sedere in iad”, un torent de cuvinte greu de urmarit care aduce mai mult a vindecare prin scris decat a creatie literara. Spre final, amestecul de proza cu poezie, singura carte publicata de Rimbaud din banii mamei lui, pare sa-si fi facut efectul: „Totusi, astazi, cred ca am incheiat povestea iadului meu. Da, a fost chiar iadul, cel stravechi, caruia fiul omului i-a deschis portile.”
Dupa episodul cu Verlaine, numit de contemporani „drama din Bruxelles”, in numarul din 11 aprilie 1886 al revistei simboliste La Vogue, directorul Gustave Kahn anunta aparitia „Iluminatiilor”. Cele aproape cincizeci de proze poetice grupate sub denumirea data de Verlaine, nu de Rimbaud, sunt capodopera Copilului Teribil. Toate observatiile despre trecut, reflectiile prezentului si ideile unui viitor vazut doar de el, sunt prinse aici. Rimbaud a sfidat toate regulile si n-a conceput sa traiasca altfel decat liber. Libertatea pe care si-a asumat-o l-a costat scump. A trait fara limite si a murit banal, la doar treizeci si sapte de ani. Opera lui e greu de cuprins, parerile sunt contrare si critica literara va mai avea, multi ani de-acum incolo, inca multe de spus. Rimbaud a fost nu un raspuns, ci un semn de intrebare adresat lui insusi.Iata ce scrie poetul in „Geniul” din „Iluminatiile”: „El e dragostea insasi, masura perfecta si reinventata, ratiune admirabila si neprevazuta; totodata e vesnicia: masinarie iubita a calitatilor fatale. Noi toti am simtit spaima pricinuita de renuntarile sale si ale noastre: o, bucurie a sanatatii noastre, elan al insusirilor noastre, afectiune egoista si dragoste patimasa pentru el, el care ne iubeste pentru viata lui infinita… Noi il chemam, dar el calatoreste…”
Si daca „Iluminatiile” sunt arhicunoscute, iar „Vocalele”, toate, de la „A negru, E alb, I rosu, U verde, O de-azur” la „Omega, raza-n Ochii Sai, pururi viorie!”, au ramas un subiect, inepuizabil, de discutie, cele sase compuneri latinesti din primii ani literari ai lui Rimbaud sunt aproape uitate. In acest volum, pe care l-am cautat mult, sunt in latina, in original, si in traducere, in limba romana. „Jugurtha”, compunerea pentru care Rimbaud a luat Premiul I in cadrul unui concurs interscolar tinut la Douai, este cea mai originala dintre toate. Profesorul examinator le-a dat elevilor participanti un nume, „Jugurtha, si le-a lasat toata libertatea de a scrie tot ce-si doresc. Rimbaud a scris. In versuri. Care incep asa: „Pe lume a venit in Muntii Arabiei un fiu de seama/ Si-a spus o lina adiere: «El e nepotul lui Iugurtha!…»”
La finele volumului sunt trei sonete „Dezmatate” care chiar sunt sonete, grupate sub aceasta denumire ce le caracterizeaza intru totul. Nu au titlu, respecta valsul 4-4-3-3 si apartin, probabil, perioadei in care Rimbaud frecventa, impreuna cu Verlaine, un cerc literar in care membrii se distrau parodiindu-se intre ei sau ridiculizand, in versuri, poetii contemporani foarte la moda. Cu greu am gasit cateva versuri, mai putin dezmatate, care, scoase din context, pot parea aproape angelice: „Un fel de fire, lacrimi de lapte mai curind/ Au curs sub vintul aprig, care le risipeste/ Printr-un prundis de marna; se pierd apoi, fireste,/ Pe panta catre care coboara, lunecind.”
Daca ar fi sa raspund simplu la intrebarea „ce-a vrut sa spuna poetul?” as raspunde folosind un singur cuvant: inepuizabil. Rimbaud este inepuizabil ca sens indiferent de subiectul pe care si l-a ales sau care i-a fost impus, cand spun impus ma refer la „Jugurtha”. Despre el si opera sa s-au scris multe si se vor mai scrie. Petre Solomon face referire la el, in prefata, numindu-l: „…fascinanta figura, mereu enigmatica, a acestui geniu grabit al poeziei franceze”. Pentru un cititor si un admirator de poezie, Rimbaud este un vrajitor al cuvintelor gasind in tot balasul contradictiilor, un punct de echilibru: acel ceva care atrage. (citestema.ro)
|
|
