|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
O timpenie a soartei a facut ca acest roman magnific sa apara de-abia dupa moartea autorului. Premiul Strega, atribuit post-mortem lui Lampedusa pentru Ghepardul sau, li s-a parut multora o ironie sinistra.
Manuscrisul a fost respins de editura Mondadori la sugestia lui Elio Vittorini, pe atunci o voce autoritara, si a fost trimis la tipar la Editura Feltrinelli in urma recomandarii fara ezitare a lui Giorgio Bassani. Dupa aparitie, cartea stirneste mari dispute in Italia, dar isi incepe aproape instantaneu marea calatorie prin lume.
Ghepardul e un somptuos roman despre moarte si despre disparitia unei lumi din care a facut parte autorul insusi, printul Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
O cronica neiertatoare a vechii Sicilii, o batrinica somnolenta a carei singura dorinta e sa fie lasata in pace.
Inepti comentatori de stinga i-au reprosat lui Lampedusa viziunea de dreapta, iezuitii l-au atacat postum pentru imoralitate, iar din pricina desfasurarii lente a romanului, neorealistului Vittorini i se parea un text eseistic. Ironia subtila si nuantele care irizeaza frazele ample ale romanului par sa fi trecut neobservate in acei ani in care lucrurile nu puteau fi decit albe sau negre.
Printul Salina, uriasul don Fabrizio in jurul caruia se incheaga romanul, e un sceptic pe care nu-l clintesc nici entuziasmul garibaldienilor, nici compromisurile noului regim si care vede cum lumea lui se destrama, dar e convins ca nobletea ei va supravietui orice s-ar intimpla. Cind nepotul sau favorit, Tancredi, incearca sa-l atraga cu explicatia ca se duce la revolutie fiindca „daca vrem ca totul sa ramina cum e, trebuie mai intii ca totul sa se schimbe” ii intelege rationamentul, fara ca asta sa-l incalzeasca in vreun fel.
Mai tirziu Salina respinge politicos si invitatia emisarului noului regim de a deveni senator, fiindca Sicilia pe care o cunoaste el nu vrea altceva decit sa fie lasata sa doarma.
Asta nu inseamna ca don Fabrizio ar fi vreun devitalizat Oblomov. Dimpotriva, e plin de viata, are o amanta din rindurile plebei, se duce la vinatoare si, daca trebuie, face chiar pe petitorul nepotului sau, caruia ii aranjeaza casatoria cu Angelica, frumoasa fata a necioplitului, dar bogatului don Calogero. El, ghepardul, inghite sopirla unei mezaliante pentru a-i redresa situatia materiala princiarului sau nepot, desi stie ca fata lui, Concetta, e indragostita de Tancredi si ca aranjind aceasta casatorie o condamna pe nefericita.
Oamenii de incredere ai printului sint preotul Pirrone, cu care impoarte pasiunea pentru astronomie si don Ciccio scutierul cu care se duce la vinatoare. Preotul ii iarta complice pacatele amoroase savirsite la Palermo si intelege augustele lui calcule matrimoniale, in timp ce devotatul sau scutier se da de ceasul mortii cind afla ca printul vrea sa-si insoare nepotul cu fiica primarului. Casatoria asta i se pare o porcarie devotatului don Ciccio, semnul caderii caselor Salina si Falconeri si al victoriei celor de-alde don Calogero, care masluiesc voturile oamenilor cinstiti.
Don Fabrizio, care in momentele sale de furie indoaie tacimurile familiei si isi ingheata din priviri apropiatii, ii iarta obraznicia sincera omului sau. Din calculele sale de matematician rezulta ca aceasta mezalianta ii scapa nepotul de ruina, dar orgoliul sau princiar il face sa-i dea dreptate, in secret, scutierului. El, printul la ale carui calcule par a se supune astrele, se vede silit sa se coboare la inaltimea unui taran imbogatit hoteste! Si asta cu atit mai mult cu cit logica lui de observator atent al stelelor si al intimplarilor omenesti il face, in cele din urma, sa nu mai creada in sperantele iubitului sau nepot, ca totul va ramine cum e, daca se va schimba totul. Ca se schimba totul, asta e limpede. Ca va ramine ceva cum a fost e, insa, iata, neadevarat. Fiindca el, constata in ultimele sale clipe don Fabrizio, e ultimul adevarat Salina. Cristian Teodorescu
|
|
