|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 1 an
Postari: 1543
|
|
Pentru ageamiul amator de istorie, sintezele rusesti ale academicianului francez Henri Troyat sunt o sursa de informare care imbina sobrietatea prezentarii cu concizia si eleganta relatarii. Exceptie nu face nici lucrarea Petru cel Mare (Humanitas, 1994). E drept, autorul se afla intr-o pozitie ideala, caci, fiu de emigranti rusi refugiati in Franta inca inaintea revolutiei din 1917, are o perceptie de prima mana a spatiului respectiv. Subiectul e vast, personalitatea evocata – coplesitoare, epoca – glorioasa si totodata tragica.
Urcat pe tron de mic, initial impreuna cu fratele sau vitreg, Ivan al V-lea, un tanar debil si care va muri de altfel dupa doar cativa ani, Petru are de luptat mai intai cu sora lui vitrega Sofia, care este adevarata conducatoare a tarii. Ultimele doua decenii ale secolului al XVII-lea (Petru urca pe tron, in domnie asociata, in 1682, la varsta de 9 ani si domneste singur din 1696) sunt marcate de instabilitate politica si militara. Revoltele strelitilor (unitati militare de elita) sunt sangeroase si se pare ca l-au marcat pe copil si apoi pe adolescent. Indiferent care au fost inceputurile, Petru se remarca printr-o constitutie fizica solida. Are cam 2 metri inaltime, e extrem de puternic si plin de energie, e inzestrat cu un apetit gargantuan, bea de stinge, organizeaza orgii, are, pe langa doua sotii succesive legitime, numeroase amante (ca romani, ne putem mandri ca printre ele s-a numarat si Maria Cantemir, fiica domnitorului, refugiat in Rusia dupa pierderea tronului). Pe langa fizicul impunator, tarul are o curiozitate insatiabila, o sete de cunoastere neastamparata si haotica. Va incepe organizand lupte in joaca cu copii de varsta lui si construind vaporase pe un lac de langa resedinta din Moscova si va sfarsi prin a impune Rusia ca putere militara de prim rang si prin a da tarii o flota temuta pana si de suedezi, principalii inamici din acea vreme.
Petru isi incepe domnia propriu-zisa printr-o calatorie indelungata prin Europa, chipurile incognito, desi toti stiu cine e, insotit de o suita formata din cateva zeci de oameni (asa-numita Mare ambasada). Invata meseria de dulgher la Amsterdam, isi baga nasul peste tot, lucreaza cot la cot cu simplii muncitori, e dornic sa deprinda cat mai mult din stilul de viata si organizarea Occidentului. De altfel va cutreiera Europa si va petrece in strainatate mai mult timp decat oricare alt conducator rus. Viziteaza Londra si se intretine cu George I, la Paris il ia in brate pe Ludovic al XV-lea, in varsta de sapte ani si da buzna in dormitorul doamnei de Maintenon. Fascineaza si inspaimanta. Are o fire salbatica si violenta, trece brusc de la accese de furie la momente de ras sau duiosie, e contradictoriu si imprevizibil, aplica el insusi pedepse corporale, deprinde meseria de dentist si trateaza maselele curtenilor, are un cabinet de curiozitati etc. Lista anecdotelor (bazate mai mult sau mai putin pe evenimente reale) e nesfarsita, iar Troyat ni le relateaza cu darnicie.
Reformele declansate in Rusia sunt fara precedent ca amploare si intensitate. Se copiaza masiv din Occident, se infiinteaza noi institutii, se europenizeaza hainele si – povestea asta o stie toata lumea – boierii sunt pusi sa-si taie barbile. Se introduce vestitul sistem al rangurilor (cititorii de literatura rusa clasica stiu bine despre ce e vorba). Petru, a carui mare pasiune e navigatia, pune sa se construiasca o mare capitala cu iesire la mare. E vorba de Petersburg, edificat pe niste mlastini, a carui ridicare cere sacrificii umane imense (100.000 de victime, o cifra enorma mai ales la acea vreme, cand populatia tarii nu trecea de 15 milioane). Totul se face cu de-a sila. Rechizitiile si recrutarile sunt salbatice, dar in jurul anului 1720 tarul se poate mandri ca i-a ingenuncheat pe suedezi si le-a suflat hegemonia la Marea Baltica si ca Rusia joaca un rol de prim ordin in Europa.
Daca ar fi sa psihanalizam, am zice ca traumatismele copilariei au lasat urme serioase in personalitatea tarului. E nu doar instabil, ci si maladiv de suspicios, crud si neiertator. Sunt trasaturi pe care le scoate pregnant in evidenta modul in care isi gestioneaza relatia cu fiul lui cel mai mare, Alexei, nascut din prima casatorie. Alexei e un tanar debil, bigot si iubitor de traditie, in contrast perfect cu tatal lui. Acesta incearca o vreme sa-l modeleze dupa vointa lui, il trimite la studii in strainatate si il insoara cu Charlotte de Braunschweig-Wolfenbüttel (cumnata viitorului imparat austriac Carol al VI-lea). De pomana, de altfel. Alexei se aseamana cu Petru numai prin inclinatia spre petreceri si destrabalare. Tatal, dezamagit si totodata speriat ca fiul ar putea complota impotriva lui, il urmareste prin intreaga Europa (telenovela ar fi amuzanta, daca n-ar fi tragica), il readuce la Petersburg, pune sa fie torturat, judecat si condamnat la moarte. Alexei moare, oficial de boala, inainte ca Petru sa fi luat o hotarare de gratiere. Precedente istorice existau: Ivan cel Groaznic isi omorase fiul intr-un acces de furie. Chestiunea dinastica va ramane de altfel foarte spinoasa si nu va fi niciodata rezolvata oficial de Petru. Dupa moartea lui Alexei, au existat o vreme zvonuri ca acesta ar mai fi in viata si au aparut si vreo cinci sosii ale acestuia. De altfel pe parcursul secolului al XVIII-lea au existat nu mai putin de 44 de pretendenti la tronul Rusiei, 36 din acestia numai in vremea Ecaterinei a II-a. Asta daca se mai intreaba cineva de unde isi iau Ilf si Petrov inspiratia pentru cei 30 de copii ai locotenentului Schmidt.
Petru moare in februarie 1723 in urma exacerbarii bolii sale urinare de catre o fapta de vitejie pe care ar fi savarsit-o, sarind in apa rece a marii pentru a salva niste marinari pe cale de a se ineca. Se pare ca e o legenda, desi Troyat prezinta episodul ca istoric. Se non è vero è ben trovato. Pe cat era de autoritar si paranoic, pe atat era de simplu in purtari si apropiat de oamenii de jos. Sa nu se inteleaga insa gresit, explica autorul. Petru n-a avut nicio clipa intentia sa contribuie la emanciparea mujicilor sau a robilor, dimpotriva, i-a folosit cu brutalitate pentru scopurile lui, justificate sau nu, si i-a tratat ca pe o forta de munca abundenta, desi de proasta calitate. Citind despre Petru cel Mare, e instructiv sa ne gandim la autocrati rusi din vremuri mai apropiate, fie ca ii cheama Stalin, fie ca se numesc Putin. Si inca ceva. Pentru amatorii de teorii ale conspiratiei: asa-zisul testament al lui Petru cel Mare e un document apocrif creat de publicisti francezi la inceputul secolului al XIX-lea in plin razboi propagandistic dus de Napoleon. Petru nu a lasat niciun testament. Cu putin timp inainte de a muri, incercase sa scrie pe un bilet o dispozitie privind persoana care ar fi vrut sa-i urmeze pe tron, dar fiind prea slabit n-a apucat sa termine propozitia si succesiunea a ramas in coada de peste. Wilkins Micawber
|
|
