|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
Despre dragoste nu este o carte savanta – in sensul unei argumentari ex cathedra; nu este, cu alte cuvinte, un excurs critic si documentat pina la saturatie, cu note de subsol ori trimiteri abundente, ci incearca o „teorie en miettes”, dupa cum anunta insusi autorul; este, asadar, mai degraba o marturie decit o exegeza. Ceea ce nu exclude, desigur, lectia propriu-zisa: fara dragoste, „raminem existente incomplete, palide, spectrale, holograme ce poarta imaginea fiintei, dar sint lipsite de substanta, de corporalitate.“.
Ceea ce nu exclude nici comentariile legate de formele de dragoste, de polisemia (structurala) a termenului, de relatiile pe care le intretine cu alte notiuni, precum servitute, recunoastere, devotament, intimitate, complicitate, sexualitate, erotism.
Putem, fara indoiala, studia expresiile sentimentului iubirii, dar si cauta forme noi de verbalizare ale acestuia, fictionale sau nu. Cartea lui Liviu Antonesei propune tocmai acest amestec (fericit) de genuri, prin acele „interludii“ – fantasmatic, sceptic – pasaje (cu litere italice in text) din Jurnalul de vise, reverii si fantasme ori din Jurnalul unui indragostit dezinteresat, in care aflam ceva din „functionarea aparatului fantasmatic“, despre cum pot fi articulate iubirea si pasiunea, pasiunea si tandretea, in furor eroticus – mecanica trupeasca sau acuplare cosmica:
„Imi vine sa string aerul in brate ca si cum ai fi aici si te-as putea imbratisa. Realitatea si realitatea fantasmei. Totuna. Tot – una. Tu. Aici si acolo. Acum si de-a pururi. Timpul insusi, cu toate evenimentele sale, este un intermundiu fara sfirsit. Iar lumea spectrala, lumea fantasmelor mele, e parte a lumii cu drepturi depline.“
Nici un tratat de fiziologie ori manual de invatatura intr-ale dragostei nu ajunge, dincolo de mecanismele de ritualizare filogenetica, de semnalele vizuale ori vocale, de etapele ori figurile copulatiei (care fac, dupa cum stim de la Desmond Morris, de pilda, sa ne asemanam – infricosator de bine – cu primatele superioare), sa spuna totul despre ceea ce inseamna poezia si sensul, mereu reinnoit, al iubirii, sa explice indeajuns de convingator vecinatatea – suspecta – a bestialitatii si a divinului din actul sexual, sa dezvaluie caile pe care le imprumuta sensibilul cind se reintoarce in animalitate, cind se elibereaza de discurs si de cerebral.
Trebuie ceva mai mult decit simpla tehnicitate a unei descrieri pentru a patrunde ceea ce a ramas inexplorat din sentimentul iubirii; nu doar o dexteritate de vietuitoare sexuata, ori o ascutime a mintii care sa duca rapid spre teoretizare; trebuie stiinta (re)inventarii unei vocabule si arta de a depune marturie; arta de a te ridica deasupra cliseelor, de a te elibera de recurenta modelelor literare ori de mitologizarile de care sufera deseori textele din aceeasi categorie. Cartea lui Liviu Antonesei este, inainte de toate, marturie de sine, o „teorie“ a iubirii, desigur, dar o teorie autentica, in sensul formularii unei experiente de viata; in ea se articuleaza si prezenta celuilalt, dar si lecturile; si intuitii societale („Asa cum exista demagogie politica, din nefericire, poate fiinta si una afectiva. Din fericire, insa, pentru a o demasca nu este necesar sa astepti sa vina alegerile.“), dar si vibrato fictiv; si incantatie, dar si infuzia unei energii; si ego, si alter; si foc, si apa; si iubirea profunda, „puternica, sfisietoare ca o ultima sansa“ (iubirea androgina, spune Liviu Antonesei), dar si „iubirea-altfel“. Incit, la finalul cartii, nu putem decit repeta injonctiunea freudiana: trebuie sa incepem sa iubim... pentru a nu ne imbolnavi.
|
|
