|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 1 an
Postari: 1543
|
|
Paradoxul roman care da titlul cartii lui Sorin Alexandrescu (Univers, 1998) e, dupa cum aflam chiar din lucrare... mai multe. Sa luam procedeul ca pe o deplasare metonimica dinspre plural spre singular si s-o lasam incurcata. Volumul, dezvoltat pe osatura unor articole publicate de autor in Olanda la inceputul anilor 1990, discuta cateva teme importante ale istoriei interbelice a Romaniei: asa-zisa constructie a Romaniei Mari, viata politica in Romania interbelica democrata (partide politice, alegeri, restauratia carlista din 1930 etc.), figurile lui Carol al II-lea si Ion Antonescu si „fenomenul legionar”, sfarsind cu o schita a istoriei Partidului National Taranesc (ulterior PNTCD).
Temele sunt vaste si, desi de la evenimentele respective a trecut foarte multa vreme, ele continua sa starneasca pasiuni si controverse. Interesul e intretinut si de existenta, la inceputul secolului XXI, a unor curente destul de vocale ale partizanilor uneia sau alteia din personalitati, ca sa nu mai vorbesc de fascinatia pe care o exercita asupra multor indivizi Romania interbelica si unii din oamenii ei de forta (nu neaparat intelectuala!). Ar fi nevoie de vreo 3-4 postari pentru o discutie mai temeinica a cartii, dar ma limitez acum la aceasta, ramanand sa reiau, eventual, tema in masura in care ea suscita interesul cititorilor blogului.
Dintre paradoxurile romane enuntate de Sorin Alexandrescu este demn de mentionat mai intai un „paradox al apartenentei” legat de pozitia teritoriului romanesc in spatiul cultural european care ar avea, sustine autorul, particularitati care lipsesc altor zone de interferenta. Ar mai fi un „paradox al simultaneitatii”, care tine de proiectarea in planul simultaneitatii a unor mari curente care in cultura europeana sunt succesive. In fine, un al treilea paradox este cel al continuitatii/discontinuitatii culturii romane (unitate geografica, insa discontinuitate de forme, asa zisa discontinuitate verticala, dar si o discontinuitate in plan orizontal, ce tine de ruptura cu mediul balcanic din secolul al XIX-lea). Din simpla enuntare a acestor teme se poate vedea ce front de lucru imens deschid ele. Autorul are meritul de a fi sintetizat problematica intr-un un spatiu relativ restrans, de mai putin de 20 de pagini.
In obiectivul lui Sorin Alexandrescu nu se situeaza insa neaparat chestiunile ce tin de forme culturale, etnopsihologie sau etos national. Eseistul e preocupat si de aspecte concrete, cum ar fi studiul aplicat al vietii politice din Romania interbelica. Se discuta activitatea principalelor partide politice (PNL, PNT), dar si peripetiile constituirii celui de al doilea, la care se adauga consideratii privind sistemul partidelor si slabiciunile acestuia, se analizeaza rezultatele diferitelor alegeri parlamentare cu cifre, diagrame si tabele. Nu lipsesc portretele de politicieni (I. C. Bratianu, Maniu, Mihalache, Argetoianu, A. C. Cuza, C. Z. Codreanu etc.) De o discutie mai larga se bucura Iuliu Maniu, iar autorul, care nu isi ascunde simpatiile taraniste, reuseste sa fie echilibrat si vede limpede si scaderile omului politic ardelean.
Un interes deosebit il suscita personalitatile lui Carol al II-lea si Ion Antonescu. Cei doi ar putea servi, ne spune autorul, drept exemple pentru ceea ce s-ar numi „ciudata stiinta negativa de risipire a unui capital politic initial”. Exemple evidente: Cuza, Carol al II-lea si Antonescu insisi, apoi Ceausescu, Iliescu si (adaug eu, din perspectiva ultimilor ani) T. Basescu. La Ion Antonescu este identificata o „dubla structura”, de individ sincer si exaltat in trairile sale naive (desi inadecvate istoric) si de ins aservit unei frazeologii gaunoase si tributare cliseelor. Unul din cele mai interesante capitole ale volumului demonstreaza aceasta dualitate a maresalului pornind de la discursul care contine celebra comanda „va ordon: treceti Prutul!” E o analiza de text in toata regula, bazata pe teoria actelor de limbaj a lui Austin, extrem de convingatoare si riguroasa. Sa nu uitam ca Sorin Alexandrescu si-a inceput cariera ca lingvist.
Pe un plan mai general, eseistul acuza frecventele momente de orbire ale politicienilor romani, de la I. C. Bratianu la Carol al II-lea sau Antonescu sau refuzul de a admite ca istoria, chiar daca pare sa se repete uneori, ataseaza de fiecare data noi semnificatii evenimentelor. A se vedea tendinta politicienilor romani de a face mereu slalom printre interesele marilor puteri chiar si atunci cand aceasta strategie e sigur perdanta sau asemanarea, exclusiv formala, dintre sosirea incognito a lui Carol I in 1866 si a lui Carol al II-lea in 1930. Sorin Alexandrescu identifica chiar un fel de sindrom de cadere in pre-modernitate de care sufera adesea politicienii de la noi. Iata un citat foarte plastic care ilustreaza perfect conceptul respectiv:
Mai curand cu un nou fanariot seamana Carol [al II-lea], preocupat sa adune cat mai repede cu putinta averi si prestigiu din manipularea curtenilor si scurgerea de bani din avutul public in camara domnului. Din scarba boierilor pamanteni (Maniu), linguseala curtenilor promovati la putere (Tatarescu) si decapitarea haiducilor locali (Codreanu) de catre arnauti, fanariotul a crezut ca poate ravni la mai mult, la o putere emancipata de Tarigrad (Berlin) si nazuind la egalitate cu ea. Aceasta l-a lasat sa cada fara frisoane, subminandu-i pozitia prin uneltirile pasei de Vidin (Fabricius), pana ce un nou candidat la domnie, acum dintre autohtoni (Antonescu) se dovedi mai vrednic. Si, tot ca pe vremuri, a fost de ajuns ca un singur om (acelasi Antonescu), sa-i arunce carpa neagra pe umeri, semnul mazilirii, ca toti vechii slujbasi sa fuga care incotro, lasandu-l pe puternicul Voda de ieri la mila pasei.
Sorin Alexandrescu identifica, alaturi de paradoxurile nationale pomenite mai sus, si cel putin trei complexe care marcheaza negativ istoria nationala din vremuri vechi si pana in anii comunismului, daca nu si mai departe. E vorba mai intai de un complex legat de credinta ca auto-ocupatia e de preferat ocupatiei straine (situatie care a atins forme paroxistice in comunism). Ar fi apoi complexul consensului national, care i-a obsedat si pe Carol al II-lea, si pe Nicolae Ceausescu, dar si pe Ion Iliescu. Ar treilea complex pus in evidenta este cel al omului forte (asa-numitul „strong man”), al salvatorului providential al natiei, fie ca acesta s-a numit Carol al II-lea, Zelea-Codreanu, Antonescu, Ceausescu sau, mai nou (adaug eu), Traian Basescu.
Nu in cele din urma, cartea discuta premisele si continutul asa-zisului fenomen legionar, constatand divortul esential dintre forma (limbaj) si actiune care o caracterizeaza. De remarcat si aici analizele unor texte ale lui Nae Ionescu (teoreticianul are in ele un teren perfect de desfasurare) sau a atitudinii lui Mircea Eliade (care, en passant, este unchi de sora al autorului), calificata drept cecitate politica. De altfel viitorul istoric al religiilor iese destul de sifonat si pe drept cuvant. Nu e aici locul unei discutii mai ample pentru a nu lungi inadmisibil postarea. Asta nu inseamna ca nu e de salutat orice incercare de demitizare a miscarii legionare si a tovarasilor ei de drum, furiosi interbelici la limita oportunismului gen Eliade, Noica, Cioran et alii eiusdem farinae.
Cartea lui Sorin Alexandrescu e una din rarele lucrari de gen dupa citirea carora ramai cu parerea de rau ca s-au incheiat. Demn de interes ar fi un update, caci din 1998 a trecut destul timp si ar fi de vazut in ce masura principiile enuntate pentru interbelic (si, partial, pentru perioada comunista si imediat post-comunista) se verifica pentru anii de regim Basescu.
Caderea in pre-modernitate e clara (cine vrea sa se amuze, sa incerce sa reformuleze citatul mai lung pe care l-am dat folosind realitati politice de azi), la fel risipirea capitalului politic esential sau renasterea mitului omului forte. Ar mai fi si analogia cu elementul disolutiv si profund nociv pentru sistemul politic democratic reprezentat de Carol al II-lea, desi o parte din vina pentru pulverizarea democratiei interbelice, atata cata era, revine partidelor politice, care n-au reactionat cu taria cuvenita la miscarile de forta ale regelui. Alexandrescu vede, in analiza perioadei interbelice, o anumita periodicitate in schimbarea politica ce transcende uneori ciclurile electorale. El e de parere ca se pot observa cicluri de 6-7 ani la trecerea carora au loc schimbari mai profunde decat cele date de simpla alternanta la putere, putand reprezenta schimbari de regim. In 2012 (sau chiar anul acesta) s-ar cam incheia un asemenea ciclu. Sa vedem daca predictiile teoretice se vor adeveri in sensul sfarsitului regimului Basescu. Oricum, sa nu uitam ca tarele identificate de Sorin Alexandrescu sunt cel putin la fel de bine reprezentate azi ca si ieri. Wilkins Micawber
|
|
