|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
Aceasta e o poveste intreaga, spusa parca dintr-o suflare de un baiat de 16 ani pe care il cheama Tinut si care locuieste cu parintii intr-un bloc de langa Academia Militara din Bucuresti. Istoria e destul de bine circumscrisa unei perioade de o saptamana de la inceputul verii lui 1978, pe la sfarsitul anului scolar, cand liceenii au mai mult timp liber si-si pot vedea in mai mare tihna de ocupatiile lor preferate. In cazul lui Tinut lucrurile ar fi destul de simple, daca n-ar fi complicate de-a binelea: ii place sa asculte muzica si e indragostit Hari, colega lui de clasa.
Acestea sunt cele doua dimensiuni majore din existenta adolescentului, care relateaza, intr-un stil de o oralitate nu doar extrem de plauzibila, ci si ilarianta, cam tot ce i se intampla.
Povestea e populata de personaje numeroase, organizate sistematic. Avem un grup al prietenilor mai apropiati ai protagonistului (Mimi, Luci, Tanana, in jurul carora graviteaza numerosi copii de la bloc, de diferite varste), sunt apoi colegii de clasa (Raz, Ina, Dana etc.), golanii de cartier (Cantone, Oase, Nas), familia (parintii, bunica), cu sub-specia parintilor prietenilor. E o populatie pestrita si greu de tinut in fraul narativ, dar eroul-narator ghidat de autor se descurca de minune. Un loc aparte il ocupa desigur Hari, iubita lui Tinut, si Bodi, un baiat mai mare, cu o colectie impresionanta de inregistrari muzicale, devenit un adevarat model pentru licean.
Suntem, cronologic vorbind, in plin comunism, intr-o vreme cand o sticla de Pepsi sau o tigara straina sunt trofee ravnite de toata lumea, desi nu se simt inca privatiunile severe de la sfarsitul epocii Ceausescu. De fapt situatia politica e estompata si referintele la ea sunt rare (din cand in cand cate o mentionare a lui Ceasca sau o aluzie la cate un securist). Peripetiile scolaresti sunt benigne si au parte de aceeasi evocare colorata ca si restul evenimentelor, cu tusele cunoscute celor care au prins regimul trecut:
In fine, deci gagiu’ intra la ora nervos, tranteste catalogu’ si incepe sa urle la mine „Ce-i cu latele astea!?" si cica sa nu ma mir dac-o sa am noua la purtare, ca el mi-a zis de-atatea ori sa ma duc sa ma tund. Am ramas masca, taticu’ pentru ca imi zisese, nu neg, da’ cand...? Ha-haaa, tocmai pe trimestru’ al doilea! Gata, nenica, am zis; maine vin tuns, nici o problema! Ca nu tineam in mod deosebit sa-mi las par’ lung; eu am paru' cret si oricum nu merge sa-mi las plete.
Pana la urma nu m-am tuns, pentru ca nu m-a lasat Hari, da’ nici Popeye n-a mai zis nimic, si poftim, se trezise acum, in ultima saptamana de scoala, cand toti isi lasasera paru’ mare, si Raz, si Mitroi, si Ierbivoru, si nici Anton, ditamai directoarea, nu mai zicea nimic dimineata, la filtru.
Nu-i cam absurd...?
Tinut e esentialmente un copil bun si ascultator, cu talent la desen si la romana, nu un Holden Caulfield dambovitean, iar incurcaturile in care intra sunt solutionabile fara a se produce traumatisme. S-ar putea spune ca e numai gura de el, dar din fericire romancierul l-a inzestrat cu o exprimare de o naturalete desavarsita si cu un umor involuntar care te face sa razi citind cartea. Oralitatea exprimarii si utilizarea ocazionala a stilului indirect liber se regasesc si in Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T. O. Bobe (vezi aici), dar in Muzici si faze nu avem nimic din logica distorsionata a naratiunilor lui Luca. Pasiunea pentru muzica a lui Tinut intr-o vreme cand accesul la inregistrarile straine era foarte dificil il apropie de eroii lui Radu Pavel Gheo din Noapte buna, copii!, despre care am scris aici.
Limbajul si stilul sunt probabil principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdes, caruia i s-ar putea eventual reprosa ca e mai mult povestitor (de intamplari surprinse la moment, adica de faze) decat romancier si ca textul nu are prea multa adancime. Pentru a demonta aceste reprosuri s-ar putea sustine ca limbajul devine o forta aproape independenta si care da o consistenta aparte cartii. S-ar putea cita si episoade cu implicatii de o profunzime mai mare decat s-ar crede (de exemplu meditatiile la romana date de bunica lui Tinut, profesoara pensionara sau adevarata lectie de estetica din jurul unei tapiserii kitsch care decoreaza casa unui prieten). Muzici si faze avea toate datele necesare pentru a deveni o adevarata carte-cult a celor nascuti in anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a intamplat, probabil si pentru ca romanul a aparut cand inca nu-i venise timpul. Alaturi de acest timing nefericit (neimputabil insa nimanui), publicarea la edituri mai degraba discrete si zgomotul produs de
grupul galagios al EGO-istilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul unei carti care ar fi meritat o recunoastere mai larga printre cititorii de literatura romana contemporana. Wilkins Micawber
|
|
