|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
La noua ani, poti sa iubesti atit de tare, incit, daca iubirea iti e luata, sa nu mai vrei sa iubesti deloc, niciodata, pe nimeni. Si ce daca iubesti un papagal pretios si verde, care te-a ales dintr-odata, intr-o dimineata anume, si s-a asezat pe mineca hainutei tale? Iubirea cea mare e iubirea cea mare, singura, pe viata. Papagalul verde, unul dintre romanele celebre ale printesei Martha Bibescu, e povestea unei fetite care, traind intr-o casa lipsita de iubire, se indragosteste pentru totdeauna de o pasare. E o dragoste care se implineste prea tirziu, asa cum prea tirziu se intimpla toate in viata ei, umbrita de amintirea unui frate disparut si de „pacatul cel mare“ al parintilor. Si, cind tot ce ti se intimpla e pus sub semnul unei vointe vechi, venite din strabuni, doar o iubire mare te mai vindeca. Asta daca nu e si ea parte din blestemul stramosesc…
„O carte stranie, o poveste frumoasa, cu farmecul arid al unei cutiute de prizat tutun din secolul XVII.” (New York Times)
„Publicat prima oara in anii 1920, in Franta, tradus apoi in engleza, Papagalul verde era pentru vremea aceea o adevarata indrazneala literara, caci vorbea despre incest intr-o poveste in care o tinara rusoaica incearca din rasputeri sa afle radacinile exilului, ale instrainarii familiei sale.” (Library Journal)
Fragment din roman:
"Unde vad papagalul verde
S-a intamplat in anul cand ajunsesem la varsta fratelui meu, fara sa fi facut nimic remarcabil. As fi plans de rusine in fata portretului noului Alexandru. Surorile mele mai mari, Anne si Elizabeth, ii fusesera inferioare in toate privintele: istorie, geografie, dictare si conduita. Acum stiam ca nici eu n-aveam sa-l egalez vreodata.
Ce-aveau sa faca cu mine mai tarziu? Aveau sa ma trimita, ca pe surorile mele, la acea manastire din Belgia unde isi desavarseau educatia? Ma temeam sa le urmez soarta. Fusesera indepartate de noi cu un an in urma si, de la plecarea lor, casa construita de tatal meu „pentru a fi fericit si cu o groaza de copii" rasuna la fel de gaunos ca o scoica goala.
— Fetele au crescut si au nevoie de disciplina, spunea mama.
— Ar trebui cumparata niste plictiseala ca sa le dam, raspundea Nianka.
Ramasesera prea vesele, prea zgomotoase; voiau sa traiasca. De asemenea, nu se nascusera, ca Olga, dupa nenorocirea noastra, si nu fusesera deloc marcate de ea. Singura, fetita rautacioasa, vesnic plangand si tipand, vesnic suparata, a gasit mila pe langa mama; in aceasta fiica trista, mama isi recunoscuse lacrimile.
Daca prezenta mea in casa i se parea inca suportabila era din cauza ca mergeam pe varful picioarelor si eram intotdeauna cu capul in nori. Mama intelegea nu prea limpede ca, din pricina unor motive necunoscute, nu tineam aproape deloc de acest pamant.
S-a intamplat intr-o dimineata de duminica; ma revad in drum spre biserica impreuna cu mama; merge grabita si, cu privirea in pamant, incerc sa ma tin dupa ea. Scurtam drumul printre niste campuri; vom asculta slujba la Saint-Martin, vechea parohie a tinutului. Tata lipseste, plecat din nou in Rusia; de altfel, chiar si daca s-ar fi intors, tot nu avea sa fie cu noi la acea ora si pe acel drum: religia lui nu e religia noastra. De mai multi ani mama a parasit religia greco-ortodoxa pentru cea catolica, iar noi am fost convertite o data cu ea. Biserica Ortodoxa nu i-a pastrat fiul; credea ca i-l va reda credinta catolica.
Sa merg impreuna cu mama inseamna sa ma simt singura alaturi de o umbra mai mare ca a mea; inainteaza repede, fara sa vorbeasca. Tacerea care o intovaraseste e intretaiata de clinchetul de argint al bratarilor care se ciocnesc pe incheietura mainii; bratarile ascund suvite de par al fratelui meu si primul dinte de lapte pe care l-a pierdut. Astfel, aceasta mama crestina nu e decat o cutie de moaste pe doua picioare. "
|
|
