|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
Aparut in 1932, romanul lui Louis Ferdinand Céline, „Calatorie la capatul noptii”, a lovit scena literara europeana asemeni unei bombe, rasturnand prin nihilismul sau si stilul ireverentios, exploziv, tot ceea ce era deja stabilit in legatura cu arta romanului. Romanul este unul semi-autobiografic si il are in centrul sau pe sarcasticul si mizantropul Ferdinand Bardamu. Acest personaj poate fi considerat un adevarat anti-erou, iar aventurile sale de-a dreptul picaresti poarta cititorul prin cele mai diferite locuri: de la campurile de lupta ale Primului Razboi Mondial, la coloniile franceze din vestul Africii, la America si in final inapoi in Franta. Toate acestea sunt descrise intr-un stil halucinant, pe alocuri chiar liric, cu o nota de idealism.
Romanul lui Céline curge lent, sinuos spre deznodamant, se ramifica la nesfarsit, personajele apar pe neasteptate, se angreneaza pentru o vreme in naratiune si apoi dispar la fel de brusc precum au aparut, unele revenind, altele fiind lasate in uitare.
In prima parte a romanului cititorului ii sunt infatisate experientele traite in razboi de personajul principal. Pe front, Ferdinand este pus fata in fata cu absurditatile, ororile si haosul razboiului. Asemeni lui Hemingway in „Adio arme”, Céline descrie o alta fata a razboiului, aceea a ofiterilor cu apucaturi de bufoni si a soldatilor lasi, care nu inteleg de ce trebuie sa ucida oameni care nu le-au gresit cu nimic. In paginile despre razboi, Céline contureaza o intreaga lume dominata de groaza de intunericul mortii. Tot in cuprinsul acestor pagini este formulata una dintre frazele cheie ale romanului atunci cand Ferdinand isi intreaba unul dintre camarazi: „Tu vezi ceva in fata noastra? Ca eu nu vad nimic…” iar acesta ii raspunde „E intuneric ca-n cur”.
Dupa ce scapa de razboi, setea de aventura il cuprinde din nou pe picaro-ul modern Ferdinand si de data aceasta se imbarca pe un vapor cu destinatia Africa. Calatoria cu vaporul si perioada petrecuta pe continentul negru sunt descrise cu ajutorul unui vocabular scabros, dus la extrem: „baltile putind greoi, crabii, hoitul si cacatul”, masculi parosi, cu predispozitie spre voma si ragaituri detestabile, insi deteriorati si viermanosi, „calatori stricati, saci de larve”. Viata in Africa sta sub semnul paludismului, oamenii au devenit fierturi ambulante cu sudori porcine. Caldura insuportabila transforma intreaga fire intr-o cloaca urat mirositoare. Ziua este un cazan clocotitor, iar noaptea este infestata de insecte si zgomotele infricosatoare ale ritualurilor salbaticilor. Nimeni altul decat Robinson, cel intalnit odinioara in noaptea razboiului, ii descrie iadul padurii tropicale: friguri, diaree, hiene care adulmeca viitoarele hoituri, insectele infipte in carne, omizile baloase. Este usor de observat ca, prin toate simbolurile pe care le foloseste, Céline descrie o veritabila coborare in Infern, in toate Infernurile posibile.
Intregul roman este marcat de asemenea expresii pregnante, de imagini naucitoare, incarcate de ideea mortii intregii lumi: „Trebuie sa auzi in strafundul oricarei muzici aria fara note, harazita noua, aria Mortii”. Lirismul, utilizarea excesiva a mijloacelor stilistice a fost in secolul al XX-lea respinsa de majoritatea prozatorilor. Cu totii militau pentru anticalofilism, astfel incat proza sa fie cat mai incarcata de veridicitate si sa semene cat mai mult cu un jurnal intim. La Céline lucrurile stau exact invers. Stilul sau este unul profund liric, metaforic, insa totul este perfect dozat. Langa fraze de genul: „Uneori scaunele ei erau atat de tari ca simtea dureri ingrozitoare in fund.”, Céline aseaza pasaje descriptive, lirice precum: „In lumina de amiaza, de pe locul unde ne aflam, totul parea roz in jurul nostru, iar pietrele macinate de vreme urcau spre cer de-a lungul bisericii, ca si cum ar fi fost gata si ele sa se pulverizeze in aer”. Ca si cand ar incerca sa echilibreze o balanta.
Céline este de asemenea un maestru al divagatiilor, romanul sau fiind impanzit de astfel de abateri de la curgerea actiunii. Unele dintre ele sunt lungi meditatii pe teme profunde, meditatii din care razbate revolta autorului, iar altele sunt pur si simplu descrieri ale unor scene nesemnificative de viata. Un exemplu perfect este urmatorul pasaj, care aminteste de una dintre scenele centrale ale romanului „Gluma” de Milan Kundera: „Cucoana ale carei spuse erau puse la indoiala adauga doar atat, ca acum scotea vanturi cand era sa aiba scaun, ca un adevarat foc de artificii… Ca din cauza acestui nou scaun foarte inchegat, foarte rezistent, trebuia sa fie precauta… Uneori scaunele ei minunate erau atat de tari ca simtea dureri ingrozitoare in fund… Ca si cum s-ar fi rupt ceva… Si-atunci, inainte de a se duce la closet, trebuia sa se dea cu vaselina.”. Astfel de pasaje, il plaseaza pe Céline in randurile adeptilor ideii ca in literatura au drept de existenta nu numai crizele existentiale ale unui individ sau momentele cruciale ale unei existente, ci si intamplarile comune din viata de zi cu zi.
Prin „Calatorie la capatul noptii” si celelalte romane ale sale, Céline a demonstrat ca totul este posibil in roman, ca pot fi exprimate realitati considerate pana atunci nedemne de a fi evocate intr-o opera literara si ca romanul secolului al XX-lea nu mai are nevoie de respectarea unor canoane pentru a fi considerat valoros. Nimic in romanele lui Céline nu este conform dogmelor, revolta acapareaza totul. Cititorul este prins de navala vertiginoasa a frazelor alambicate, a cugetarilor despre viata formulate intr-un limbaj scabros si purtat pe nesimtite in cea mai abjecta zona a existentei, in noaptea murdara a existentei, via labirintul romanului. Iulia Campeanu
|
|
