|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
Romanul a avut o soarta care se cade mentionata. Nepublicat in timpul vietii lui Diderot, cum n-a fost nici „Jacques, fatalistul" (inceput, acesta, in 1765), „Nepotul lui Rameau" iese la suprafata in Germania la doua decenii dupa moartea scriitorului, gratie lui Goethe, care primise manuscrisul de la un rus (toate manuscrisele lui Diderot fusesera expediate in Rusia, din pricini care imi scapa) si care il editase in germana.
In retraducere franceza, romanul apare la Paris in 1821. Manuscrisul francez original e descoperit abia in 1891. Hegel il citeaza, dupa editia germana, in „Fenomenologia spiritului", si Michel Foucault, in „Istoria nebuniei in epoca clasica", desi nu e vorba de o opera de filosofie, ci de una literara.
Geniul lui Diderot este incontestabil in mica scriere de o suta si ceva de pagini, ca si modernitatea lui. Dialogul este unul satiric, cu bataie scurta, impotriva clanului antifilosofilor vremii, in frunte cu un scriitor azi uitat, Palissot, care isi batea joc de enciclopedisti. Notele de subsol sunt obligatorii pentru cititorul actual, chiar si din Franta, dar ele nu impiedica textul sa fie perfect accesibil in linia lui esentiala. Diderot concepe literatura intr-un mod foarte apropiat de al nostru, anticipand ambiguitatea baudelaireana a mesajului. Dialogul are ca protagonisti un filosof, alter-ego al lui Diderot insusi, si un personaj ciudat, real, el insusi compozitor, ca si unchiul mult mai celebru, al carui nume il poarta, cinic si instruit, amestec de cersetor jegos si de dandy elegant, spunand cu nonsalanta lucrurilor pe nume, inclusiv cand e vorba de el insusi, cabotin nelipsit de talent, colportor de anecdote picante pe seama celebritatilor vremii, dar in stare sa judece muzica si arta cu egala finete.
Analiza contradictiei dintre omul mediocru Racine si dramaturgul genial cu acelasi nume este de neuitat, chiar daca informatiile despre cel dintai nu mai sunt astazi creditate de nimeni, stiuta fiind sursa, Fontenelle, nepotul lui Corneille. S-a remarcat faptul ca cele doua voci in dialog nu se opun: ambiguitatea provine din lipsa demarcatiei intre bine si rau, cuvenit si necuvenit, josnic si nobil. Iata ce ii scria Diderot iubitei lui, Sophie Volland, cu doi ani inainte de a se apuca de roman: „Mai totdeauna ceea ce dauneaza frumusetii morale redubleaza frumusetea poetica. Cu ajutorul virtutii, nu faci decat tablouri linistite si reci; pasiunea si viciul sunt cele care anima compozitiile pictorului, poetului si muzicianului". Inainte de Baudelaire si Dostoievski, cine mai indraznise sa faca o astfel de afirmatie?
|
|
