|
Admin
Administrator
Inregistrat: acum 2 ani
Postari: 1585
|
|
Actiunea cartii se intinde pe vreo trei decenii (1825-1855), suprapunandu-se cu domnia lui Nicolae I, tar autoritar si intim convins ca prin el, unsul lui Dumnezeu, actioneaza insusi poporul. Aluziile mai mult sau mai putin transparente la mecanismele si instrumentele umane ale represiunii sunt prezente peste tot, de la evocarea inabusirii miscarii protestatare a decembristilor pana la mentionarea unor cazuri marunte de protestatari (functionarul Kolesnikov, care cedeaza usor intimidarilor, printul Priinkov, amicul lui Miatlev, care alege solutia retragerii din societate).
Nu lipsita de importanta e represiunea indreptata impotriva popoarelor caucaziene, care atunci (ca si acum, sa nu uitam) lupta impotriva expansionismului marii puteri.
O lectura superficiala ne-ar putea face sa credem ca Miatlev e un om fara noroc in amor desi, paradoxal, femeile il plac, simtindu-se atrase de acest barbat care a fost dat afara din armata pentru rele purtari, nu mai e nici foarte tanar (actiunea incepe cand printul are vreo 35 de ani) si nici aratos din cale-afara nu e. Rand pe rand, Miatlev e indragostit de Alexandrina, o tanara pe care incearca s-o abata, dostoievskian, de pe calea pierzaniei, de baroana Anette Frederiks, mai apoi are o relatie complicata cu contesa Rumianteva. Toate aceste iubiri ratate nu sunt decat preludiul dragostei mari si adevarate, insa interzise, aceea pentru Lavinia, fiica doamnei Bravura, poloneza de neam, vaduva unui general. Cea care face primul pas este chiar Lavinia, careia ii pica cu tronc Miatlev inca de pe cand era fetita si cand il vizita, deghizata in baiat, recomandandu-se „domnul van Schoenhoven”.
Lavinia este insa maritata de mama ei cu un anume domn Ladimirovski, individ mediocru, desi nu lipsit de o anume putere de compasiune. Va evada din acest mariaj impreuna cu Miatlev, iar cei doi vor fugi traversand Rusia de la Sankt Petersburg („orasul de granit si de gheata”) pana in Caucaz, la Tiflis, unde se vor bucura de gazduirea Mariei, sora locotenentului Amilahvari, cel mai bun prieten al printului. Fuga aceasta, goana prin intinderile imense ale Rusiei in incercarea de a scapa de urmaritori, extensii ale unui sistem social rigid si sufocant, amintesc intrucatva de zbaterea locotenentului suedez Sixten Sparre si a iubitei lui, acrobata Elvira Madigan din filmul, bazat pe un episod real, al lui Bo Widerberg.
Nici cei doi fugari, nici cei care incearca sa-i ajute nu cred in reusita evadarii. Miatlev si Lavinia sunt prinsi, ea e restituita sotului legitim, iar el, deposedat de titlul princiar, degradat la rangul de simplu soldat si trimis intr-o garnizoana din aceeasi eterna regiune a Caucazului unde se dadeau lupte cu muntenii separatisti. Diletantii din titlu pot fi chiar cei doi indragostiti, caci au ingenuitatea celui care se dedica irational unei cauze pentru care nu are datele sufletesti necesare, ci doar pasiunea. Lavinia iubeste libertatea (si o declara retoric-obsesiv pe tot spatiul cartii), Miatlev e mai enigmatic, mai putin direct, dar cu atat mai interesant in pesimismul lui. Suflete slave, ce sa mai lungim vorba!
Dupa punctul culminant al marii calatorii, dramatismul romanului se mai potoleste, desi Lavinia mai evadeaza o data de langa Ladimirovski pentru a-l ingriji pe Miatlev, ranit in luptele cu rebelii si va fi alaturi de el cand, gratiat de urmasul lui Nicolae I, printul moare la mosia lui, unde avea domiciliu obligatoriu. Cititorul, care pe parcursul unui roman de aproape 600 de pagini a suferit alaturi de eroi, isi gaseste intr-un tarziu usurarea cathartica si putem sa-l felicitam ca a dus pana la capat o poveste nu tocmai usoara. Relatarea se face dintr-o multitudine de perspective. Avem in primul rand vocea lui Amiran Amilahvari, cel care aduna laolalta toate relatarile, apoi mai sunt pagini din memoriile lui Miatlev, scrisori trimise de acesta, de Lavinia, de nefericitul Ladimirovski si de destui altii, incheind cu un ispravnic de tara care instantiaza perfect, in relatarea lui, obtuzitatea societatii. Stilistic vorbind, Calatoria diletantilor are de toate pentru toti, de la descrieri poetice ale peisajelor georgiene (autorul e jumatate georgian, jumatate armean) la nesfarsite dezbateri a la russe, de la un patetism bine jucat, la ironia amara. Nu e un roman istoric propriu-zis, caci evenimentele atestate (revolta decembristilor sau Razboiul Crimeii) nu sunt decat fundalul pe care isi traiesc viata eroii. Atent la detaliu (Okudjava introduce niste asa-numite capitole intercalate in care prezinta episoade din viata tarului), autorul nu-si propune sa sacrifice din libertatea scriitorului in favoarea adevarului istoric ingust.
Aparuta in ultimii ani de existenta a URSS, Calatoria diletantilor nu e marcata de concesii facute ideologiei oficiale. O asa-zisa critica a regimului tarist e numai una din pistele posibile, dar nu e deloc exclus sa avem de fapt de a face cu o deplasare metonimica spre demascarea totalitarismului sovietic. La peste 25 de la aparitia in limba romana cartea ar merita reeditata, daca una din editurile noastre, care scot de altfel tot felul de porcarioare, ar avea interesul si mijloacele s-o faca.
|
|
